Asta-seara pot sa scriu cele ma triste versuri.
Sa scriu, de pilda:"Noaptea e instelata, iar hat, departe, pe cer dardaie astrii albastri".
Vantul noptii da roata pe cer si canta.
Asta-seara pot sa scri cele mai triste versuri.
Eu am iubit-o, si, uneori, chiar si ea m-a iubit.
In asemenea nopti am tinut-o in brate,
Si-am sarutat-o de atatea ori sub cerul nesfarsit.
Ea m-a iubit, si uneori chiar si eu o iubeam.
Dar cum sa nu iubesc
Ochii mari cu care ma tintuia?
Asta-seara pot sa scriu cele mai triste versuri.
Sa stiu ca nu mai e mea.
Sa simt ca am pierdut-o.
S-aud noaptea imensa, si mai imensa fara ea.
Si versul sa-mi cada pe suflet ca roua pe iarba.
Ce conteaza ca iubirea-mi n-ar putea s-o pastreze?
Noaptea e instelata, iar ea nu-i cu mine.
Asta-i tot. Departe, cineva canta. In departare.
Sufletul meu nu-i multumit ca a pierdut-o.
Ca pentru a mi-o apropia, privirea mea o cauta.
Inima mea o cauta, dar ea nu-i cu mine.
Chiar in noaptea care face albi aceiasi copaci.
Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiasi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar cat am mai iubit-o.
Vocea mea cauta vantul, ca sa-i ajunga in urechi.
A altuia. A altuia va fi.
Ca inainte, a sarutarilor mele.
Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniti.
N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.
Atat de scurta-i iubirea, si-a atat de lunga uitarea.
Fiindca in asemenea nopti am tinut-o in brate,
Sufletul meu nu-i multumit ca a pirdut-o.
Chiar de-ar fi ultima durere pe care mi-o provoaca si acestea
ultimele versuri pe care le scriu.
sâmbătă, 13 iunie 2009
neruda - oda frumoasei mele
Cu inimă pură, cu privire
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.
Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.
Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.
Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.
Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.
Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.
Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?
marți, 2 iunie 2009
cine moare?
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;cine nu-si schimba existenta;cine nu risca sa construiasca ceva nou;cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.Moare cate putin cine evita pasiunea,cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".Moare cate putin cine nu calatoreste;cine nu citeste;cine nu asculta muzica;cine nu cauta harul din el insusi.Moare cate putin cine-si distruge dragostea;cine nu se lasa ajutat.Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere unefort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soareDaca va fi sa inseli, inseala-ti stomaculDaca va fi sa plangi, plangi de bucurieDaca va fi sa minti, minte in privinta varstei taleDaca va fi sa furi, fura o sarutareDaca va fi sa pierzi, pierde-ti fricaDaca va fi sa simti foame, simte foame de iubireDaca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti infiecare zi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
